molcutz_culinar

„Cu ce te îmbraci în seara asta?”

„O să-mi iau rochia de dantelă Cavalli şi pantofii ăştia roşii.”

„Sunt de la Alain?”

„Nu. I-am cumpărat din primii mei bani de la campania vodca Absolut.”

Încurcându-ni-se paşii în rochiile lungi, coboram în grabă cu prietena mea în timp ce un taxi ne aştepta la scara blocului. La muzeul de artă, designeri români îşi prezentau colecțiile pentru noul sezon. Prietena mea primise o invitație şi mă alesese pe mine drept parteneră la acel eveniment pentru care mă pregatisem cu o saptămână înainte. Invitația a coincis cu a doua zi de cură de slăbire în care nu mâncam mai nimic aşa că am rezistat demnă tentației bufetului, sperând că peste numai două zile castingul la Mondselect să îmi schimbe cursul vieții.  Nu apucasem să am nicio prezentare de anvergură în afară de mici contracte de hostess sau promoter la diferite evenimente. Chiar şi aşa, venitul lunar era net superior comparativ cu anul lucrat la o fundație sau postul de secretară de la Domotec.

Mă lăsasem de facultate din primul semestru pentru că mi se părea că absolvirea limbilor străine nu-mi va garanata nicio perspectivă de succes. Voiam să mă reorientez către comunicare şi PR, însă admiterea mai putea aştepta încă un an. Voiam să dau curs eventualelor oportunități în urma concursului Miss Preuniversitaria la care ocupasem un loc doi. Cu acel prilej îl cunoscusem pe Alain- un francez de care mă îndrăgostisem şi care reprezenta una dintre companiile care sponsorizau concursul. Tot acest loc doi m-a lansat stângaci în lumea modelingului, la fel de stângaci în anii 97-98.

A doua zi după evenimentul de la Muzeul de Artă, acul cântarului îmi arăta tot 58. Înțepenise pe acea cifră, aşa că fără să mai stau pe gânduri mi-am aruncat echipamenul de sală în rucsac, cu gândul să ard surplusul de calorii pe banda de alergat. În drum spre sală, am oprit la un Plafar să-mi fac plinul de Biomed- un sirop pentru slăbit care îmi tăia pofta de mâncare şi-mi dădea o senzație de euforie.

Tot ce-mi mai amintesc din ziua aceea e că până la orele 15 nu mâncasem nimic şi că amețisem în tramvaiul 36 ce mergea spre Pantelimon, unde era sala de sport. M-am trezit seara, într-un salon de spital pe care îl împărțeam cu încă două femei. Leşinasem- aveam să aflu de la o asistentă care-mi administra un pumn de pastile. “O, maică, ce tânară şi frumoasă eşti, şi ai şi ajuns aici printre noi care ne aşteptăm sfârşitul în orice clipită.”… s-a băgat în vorbă o tăntică de vreo 65 de ani, îmbrobodită cu o basma cu trandafiri roşii, rărită de atâta purtat şi cu un cămeşoi care-i acoperea o burtă imensă. Pe noptiera de la cap avea o sticlă de Pepsi, baută pe jumătate, iar mâncarea îi era neatinsă. Salonul era invadat de ţânţari şi muşte gălăgioase. Clădirea era în renovare iar perdelele îngălbenite de finet acopereau două găuri care ţineau loc de geamuri, pană la montarea termopanelor. Cred că erau 40 de grade, iar picamerul care sfredelea placa de ciment de la etajul superior făcea imposibilă orice tip de comunicare.

“Ei, lasă ca ea e tanară, are organismul tare! Nu mai cobi matale, că sperii biata fată. Caţi ani ai, maică?”, m-a întrebat curioasă vecina de pat. Un 20 mi-a ieşit pe gura amărată de cocteilul medicamentos, iar pleoapele îngreunate m-au proiectat într-un hău adânc.

***

Mă trezisem buimacă şi aveam nevoie de aer aşa că m-am decis să ies în curtea spitalului. Nu mi-a trebuit mult să intuiesc că grupul numeros din curtea pavilionului B, instalat cu cort şi căruţă, erau susţinătorii colegei de salon cu cămeşoi şi cercei cu bănuţi de argint. Era ora prânzului iar o fiertură mocnea într-un tuci înnegrit pe pirostriul improvizat. Copiii gălăgioşi ai familiei numeroase se fugăreau desculţi în jurul bucătăriei ambulante iar simfonia violentă în sol minor, acompaniată de picamer, ciocan şi betonieră, îmi înceţoşau raţiunea. Plăcuţa pe care scria „Pavilionul B- boli hepatice cronice” m-a trezit instant, ca din somnul ghemuit la clasa a doua. Simțeam că-mi scrâşnesc şinele în creier. Eram în trenul vieții mele, oprit în halta Colentina, şi încercam să desluşesc care din acele indicatoare şi plăcuţe spre alte pavilioane erau mai grave: boli infecțioase, digestive, hepatice cronice sau morgă.

„E închis! E ora de vizită, nu vă putem primi!”, l-am auzit pe paznicul spitalului încercând să convingă o familie insistentă. ”Ora de vizită a doctorilor”- mi-am zis, de vreme ce accesul vizitatorilor era interzis. Am alergat spre salon cu speranţa că voi afla la întâlnirea cu medicul ce boală aveam și cât de gravă era.

Cinci doctori evaluau colegele mele de suferinţă. Era o doamnă doctor care examina și oferea indicaţii iar alţi 4 medici rezidenţi işi luau notiţe la indicaţiile acesteia. Aşezată pe marginea patului, trăgeam cu ochiul la teancul de dosare din braţele unui medic, pe care trona fişa cu numele meu. Nu apucasem să-mi deslușesc diagnosticul, când grupul cu halate albe s-a îndreptat către mine: „Ai fost adusă ieri la urgenţă de familia Iordache, dar din câte am înţeles nu iţi sunt nici rude și nici prieteni. Eu zic sa-i anunţi pe părinţi pentru că o să avem nevoie de o adeverinţă de salariat sau student. Ești studentă?” mă întrebă direct doctoriţa autoritară.

„Nu. M-am lăsat.” răspund încurcată la gândul că trebuia să-mi anunţ părinții.  Ce treabă aveau parinții?  Eram adultă și mă întreţineam singură de mai bine de trei ani. E drept că nu beneficiam nici de statutul de salariat și nici de cel de student, dar ştiam cum funcționau spitalele de stat și m-am calmat la gândul că cei 300 de dolari pentru chirie îmi vor fi suficienți să ies din acea întamplare.

„Ti-au ieșit transaminazele foarte mari, dar nu mă pot pronunța pâna nu efectuăm o puncție hepatică” mi-a explicat d-na doctor în timp ce-mi palpa abdomenul inferior și superior.

„Puncţie? mă scuzaţi, dar nu înțeleg, vă rog să-mi daţi mai multe detalii…e grav?”

„Este vorba de o biopsie… adică avem nevoie să extragem o bucățică din ficat ca să ne ajute sa identificam dacă virusul s-a cronicizat sau dacă…. e mai grav.”

„Mai grav?? Despre ce virus e vorba? Și cum l-am luat?” am întrebat izbucnind în plâns.

„Nu plange, că nu-ţi face bine. Stresul şi oboseala sunt inamicii cei mai de temut al unui ficat bolnav. Incearcă sa te calmezi, iar mâine dimineață vom face intervenția. Va dura puțin și o să salvam timp cu investigațiile”. „Da-i și Xanax de o sută „ i-a ordonat unui insoţitor chiar în momentul când acesta își închisese mapa cu notițe.

N-am apucat să mai întreb şi altceva, că doctoriţa s-a şi îndrepărtat spre uşă, urmată de convoiul mut. Sute de întrebări rămaseseră fără răspuns. Nu aveam decât să aștept până a doua zi și să mă rog ca totul să fie bine. Plângeam ghemuită în pat, acoperită cu cearceaful găurit, când o asistenta m-a dezvelit.

„Draga mamei, ai anunțat pe cineva? Părinții tăi sunt în Botoșani? Dă-mi un număr de telefon și o să-i anunț eu.”

„Nu am părinți…adică… am, dar…” O durere ca de cuțit înfipt  în partea dreaptă sub piept m-a amuţit, iar asistenta mi-a întins cana cu apă și m-a privit cu ochii mari.  Am stat probabil 10-15 minute chircită, cu pumnalul care-mi străpungea toracele, iar spasmele de plans erau precum aşchii de lemn care se înfingeau și mai tare la fiecare respirație.

După o săptămână de investigații în spital, știam că aveam un virus B cronicizat și eram suspectă de ciroză sau cancer hepatic. Reușisem să achit acea saptămână cu banii de chirie, urmând să mă întorc cu o adeverință ca să mi se deconteze cazarea de 5 stele de la Colentina. Am sunat toate cunoștințele și prietenii să le cer un împrumut, până aveam să mă pun pe picioare, însă toți erau ocupați cu probleme. La Alain nu voiam să apelez pentru că în relația noastră de aproape un an omisese să-mi dezvăluie un mic-mare “detaliu”. Îi cunoscusem prietenii și părinții la Paris, însă eram prea orbită să văd dunga nebronzată de pe degetul inelar. Nu mai vorbeam cu el de 10 zile. Eram tristă, bolnavă și înșelată. Cu Bogdan- fratele meu mai mare, nu eram în relații bune, iar părinții erau despărțiți. De mama mea nu mai știam nimic de mai bine de cinci ani. Și ea și tata erau alcoolici și rătăciți. De ani buni, de când murise bunica care m-a crescut, rămăsesem singură.

„Analizele nu sunt bine deloc. Trebuie să intri pe interferon, dar dacă nu-mi aduci o adeverință de salariat sau student va trebui să-l cumperi singură. Tratamentul trebuie ținut minim un an de zile, dar costă peste 15 000 de dolari pentru un an.” mi-a explicat d-na doctor în timp ce mi-a înmânat biletul de externare.

„Degeaba!” Se băgă în vorbă o doamnă care tocmai se internase și urma să fie cazată în patul meu.

„Da, fetiță, eu mi-am vândut apartamentul ca să-mi cumpăr medicamente. Statul mi-a asigurat doar pe 6 luni. Acum, după un an, s-au terminat și banii și nici nu m-am vindecat. O să ieșim cu toții în coşciug de aici!”. „Ar mai fi o posibilitate”… continuă doamna doctor oftând. ”Am înțeles că părinții nu lucrează, nu sunt pensionari și nici șomeri. Ai putea intra pe un program de ajutor social, însă asta ar presupune un dosar, o audiență la minister, o anchetă socială la Botoșani care să dovedească că provii dintr-o familie dezorganizată și fără venituri. Nu știu ce să zic. Mai mult nu te pot ajuta.”

Dădeam din cap afirmativ, sughițând în lacrimi. Slăbisem 5 kg iar ochii îmi erau înconjurați de cearcăne cât banuții de argint din părul femeii cu cămeșoi. Se externase, iar locul căruțelor din curte a fost înlocuit de un buldozer. Îmi ghicise într-o zi în palmă : că o să trec peste un punct care putea însemna o săptămână, o lună sau un an. Că acel punct era o cumpănă însemnată pe linia vieții. Pentru un moment, mi-am amintit de previziunile ei. Nu avea sa fie nici o săptămână și nici o lună, mă îndreptam spre ieșire fără un plan B. Nu luasem niciodată în calcul varianta îmbolnăvirii. Până atunci, reușisem să ies din orice situație. Eram încrezatoare în viitor și în perspectivele care se anunțau promițătoare, însă în acel moment totul era incert. Castingul îl ratasem, contactele le piedusem odată cu telefonul Erikson cu clapetă. Îmi căzuse sau mi-l furase cineva în ziua cu leșinul. În timp ce-mi făceam inventarul bunurilor din rucsac, am găsit o bancnotă. Era destinată asistentei binevoitoare, însă în acea zi avea gardă de noapte, așa că am hotărât să-i dau pe taxi până în Vitan.

***

„Unde vă las, domnișoară ?” m-a întrebat șoferul de taxi în timp ce căuta numărul străzii. Mă uitam în gol și-l lăsam să caute fără să-i ofer niciun indiciu.

„Stop !Stop!!! opriți aici!!” Am strigat disperată, văznâd niște bulendre călcate în picioare pe trotuarul de langă scara mea. Rochia Cavalli, un prosop murdar și o conservă goală de pește, zăceau înșirate pe trotuar. Erau ale mele. Dar cum ajunseseră acolo? Ce se întamplase într-o săptămână de când eram în spital? Confuză și speriată, am coborât alergand spre scara blocului. În față, înșirate pe jos, erau biroul meu negru, cărțile și revistele, o găleată roșie și niște saci de gunoi plini cu hainele mele. Două doamne în varstă, așezate pe băncuța din fața blocului, asistau la bâlciul de la apartamentul 78.

„Noi le-am păzit cât am putut, dar noaptea au mai furat din ele.” s-au scuzat pensionarele în timp ce mi-am adunat lucrurile plângand.

„Dar ce s-a întamplat, cum au ajuns lucrurile mele aici?” „Le-a scos nebuna de proprietară. Cică nu i-ai plătit chiria de 2 luni. A zis ca ai dispăru și că te-a sunat, dar nu vrei să-i răspunzi la telefon. A schimbat yala și a băgat alt chiriaș. Astea le-a coborat Răducu de la doi că altfel…”

„Care Răducu? Instalatorul???”

”Da, mămică, du-te la el că e acasă, poate ştie mai multe… că aseară am auzit-o pe nebună ca se certa cu el”.

„La ce apartament stă?”

„La 68, sub tine!”

Răducu era un soi de „meşterică” al blocului, iar doamnele pensionare nu ezitau să-l solicite de cate ori li se înfunda o conductă sau li se strica o priză. Mă ajutase chiar şi pe mine într-o dimineaţă, când mă blocasem in lift. Lucrasem în acea noapte pentru o campanie, în cluburile din regie. Bătusem în uşa liftului ore întregi, însă nu mă auzise nimeni. Adormisem într-un târziu, cu rucsacul sub cap şi cu colanţii argintii de la Vogue Slim pe cap, ca să nu ma tragă curentul. Printr-o minune,  pe la ora 5 dimineaţa, Raducu mă salvase din liftul blocat între etaje. De atunci, îl mai văzusem poate o dată. Arăta tot timpul la fel: cu o salopetă murdară de var și cu o şapcă cu cozorocul întors la spate, şmechereşte. Aveam sa aflu ulterior ca intervenția „liftul”, a fost infimă în comparație cu misiunile în Somalia sau Angola unde a fost detasat de Armata Română. Cu banii strânşi din misiunile internaționale, Răducu îşi mai achiziționa câte o garsonieră în bloc, pe care o renova în regie proprie.

„ Poți să stai în garsoniera de la 2 pană iţi gasești altceva.” s-a oferit Răducu în timp ce încercam să-i redau un fir al întamplărilor şi să-i mulţumesc pentru intervenţie.

”Chiar azi vreau să montez o toaletă, dar din păcate o să întrerup lucrările pentru că o sa plec din ţară. Aş fi vrut sa termin și să închiriez…. însă în condițiile astea, garsoniera va sta goală pe perioada cât voi fi plecat”. Îmi explica Răducu implicat.

„Da… poate 2-3 zile mi-ar fi de folos până voi găsi altceva.” am mulțumit ruşinată.

În prima zi am dat zeci de telefoane, încercând să ataşez documente doveditoare în dosarul pentru ajutorul  social. Scenariul „ancheta socială” nu-l vedeam realizabil, mai ales că prezentarea părinţilor alcoolici fără venituri mă răscolea foarte mult. Toate „prietenele” de la agenţiile de modeling cu care am lucrat la târguri sau cu care m-am distrat prin cluburi au arătat dezinteres și neimplicare. Nimeni nu înțelegea gravitatea situaţiei. Am sunat chiar și la firmele unde lucrasem cu contract de muncă pe perioade mai lungi, cu speranța să găsesc un artificiu pentru întocmirea unui dosar pentru anii în care cotizasem la sănătate. Contabila de la Domotec a fost singura care a încercat să mă descoase și să înțeleagă situaţia în care mă aflam, dându-mi impresia că are soluţii.

„ O să vorbesc cu Domnul Boris, trebuie să existe o posibilitate…nu promit …să vedem…”

Replicile venite de la prietenii sau cunoştințele cărora le ceream ajutorul, se derulau repetitiv şi previzibil în formă: „O să văd”, ” nu promit”, „imi pare rău”, „nu pot”. Durerile în partea dreaptă erau din ce în ce mai acute iar eu eram din ce în ce mai lipsită de puteri.

Răducu trebuia să plece în misiune in mai puțin de o săptămână, însă înainte de plecare, mi-a dat de înțeles că puteam locui gratis în garsoniera neterminată, chiar şi un an. Reuşise chiar în puținul timp să-mi aranjeze şi un consult la Spitalul Militar. După mai multe investigatii la Spitalul Militar şi Colentina, s-au încercat diferite scenarii ajutătoare în vederea procurării tratamentului: ba în baza unui dosar de ajutor social, ba a unei programări pentru o audiență la Ministerul Sănătății. După toate încercările, reuşisem în cele din urmă sa obțin 6 luni de tratament cu Lamivudina. Un medicament experimental, studiat pe un eşantion de 1173 de subiecți diagnosticați cu VHB. Dosarul voluntarilor „cobai” viza sexul feminin cu niveluri reduse ale AG HBE inițial şi vârstă tânără. Probabilitatea de a răspunde la terapie depindea de cuantificarea nivelului ADN VHB şi AG HBE la începerea şi în timpul terapiei.

***
Ajunsesem din nou la Colentina pentru investigații mai amănunțite. De data asta stăteam într-un un salon cu termopane şi baie renovată. Erau primele zile cu tratamentul experimental iar pielea îmi devenise străvezie şi ochii retraşi în orbite. Când m-am uitat în oglindă aproape ca nu m-am recunoscut. Din cauza calmantelor ajunsesem să nu mai ştiu în ce zi a săptămânii eram. Într-una din zile, pe la prânz, mi-a sunat pentru prima oară telefonul pe care-l împrumutasem de la Răducu. Era contabila de la Domotec.

„Te rog să cobori repede la poartă, că nu pot parca şi e poliție!”

Coboram încet scările care parcă-mi fugeau de sub picioare. Nu aveam idee de ce venise iar drumul până la poartă mi s-a părut ca cel spre Golgota. Parterul arăta ca după război. Muncitorii tencuiau pereții, bolnavi în pijama stăteau la o țigară, vizitatori cu sacoşele doldora se vânzoleau pe tranşeele eliberate, asistente care transportau bolnavi în scaune cu rotile sau pe targă. La poarta spitalului era o Dacia Nova cu luminile de avarii clipind intermitent.

„Uite, ia asta! Ai grijă să nu vadă cineva!” mi-a sugerat contabila complice, în timp ce mi-a îndesat în buzunarul de la bluza pijamalei un sul de bancnote. „Nu am timp. Trebuie sa fug! Semnează repede ăsta, că trebuie să-l înregistrez la ITM că altfel o încurc cu Domnul Boris…ştii cum e el…” Fără să înțeleg mare lucru, am urmat indicațiile contabilei şi am ieşit în mai puțin de un minut din maşină.

Strângeam în pumn un teanc de bancnote, strânse într-un elastic. Erau banii strânşi de foştii mei colegi de la Domotec. Sub braţ ţineam o copie a unui contract de muncă pe care l-am semnat la poarta spitalului şi care urma să fie înregistrat la ITM. Cu cât strângeam mai tare comoara din buzunarul pijamalei, îndreptandu-ma spre salon, aveam să ştiu că lupta cu boala începuse iar eu nu puteam ieşi decât învingătoare din acel ring. Mi-am chibzuit averea legată în elastic pentru toate zilele de neputință care au urmat după externare. Am adunat, calculat şi împărțit toate rațiile de mâncare şi orele de somn care trebuiau să primeze în perioada de tratament- adică pentru minim un an. Somnul- aşa cum spunea doamna doctor, putea să mă salveze. Ma legasem de singura indicație din şirul termenilor medicali complicați.

Doza de calmante şi somnifere prescrise de d-na doctor s-a dublat şi triplat pe măsură ce a trecut timpul. Valoarea transaminazelor scădea la fiecare control, iar medicii erau satisfăcuți.

Convenția pe care o semnasem odată cu acceptul meu în rol de „cobai”, prevedea supunerea la schema de tratament experimental şi angajamentul că nu suplimentez cu niciun alt medicament sau terapie alternativă. Cu toate astea, ajunsesem să inger de la gândaci uscați şi venin de albine, la penis de cerb macerat în alcool. Încercasem tot! Un vraci din Moldova îmi facuse o incizie sub limbă, iar altul chinez îmi înfingea ace în cap şi bețişoare aprinse în urechi.

În garsoniera cu pereți netencuiți, cu doar un fotoliu extensibil, un aragaz şi un frigider de camping am dormit un an. Ore, zile, săptămâni, treceau dormite. O singură zi din lună era importantă- aceea când trebuia să ajung la control. Nu ştiu nici acum care din terapii a funcționat: tratamentul experimental, suplimentarea cu leacuri băbeşti sau legămintele facute cu Dumnezeu în zilele de chin, însa după exact un an de dormit, minunea s-a realizat!

Epilog

Virusul hepatitei B afectează mai mult de 350 milioane de oameni din întreaga lume şi în fiecare an mor mai mult de un milion ca urmare a cirozei şi cancerului hepatocelular. Acest virus este de 100 de ori mai infecțios decât HIV.

Lamivudina a fost aprobată în tratamentul infecției cu VHB în 1998. Am reuşit să depăşesc riscul de a dezvolta rezistență după primele 6 luni de tratament cu Lamivudina iar virusul s-a negativat la un an de la începerea terapiei. Cazul a fost monitorizat în cadrul experimentului, fiind printre puținele cu succes.

 


Drepturile de proprietate intelectuala asupra continutului acestui articol apartin  site-ul www.molcutz.ro .Articolul poate fi preluat in limita a 500 de caractere, cu conditia sa fie insotit de textul: „Sursa: www.molcutz.ro” si link catre www.molcutz.ro . In caz contrar, vom actiona conform legilor privind protectia drepturilor de proprietate intelectuala.

15 decembrie 2015

Un an dormit

„Cu ce te îmbraci în seara asta?” „O să-mi iau rochia de dantelă Cavalli şi pantofii ăştia roşii.” „Sunt de la Alain?” „Nu. I-am cumpărat din […]
10 decembrie 2015

Fast forward

Acum aproape 200 de ani, în mâna unui inventator român pe nume Petrache Poenaru, scârțâia și se chinuia pentru prima dată să scrie, un condei însetat […]
10 decembrie 2015

Personal chef & nutritionist

Pentru un ajutor real sau o consiliere acordata unei  persoane care doreste sa-si schimbe obiceiurile alimentare sau stilul de viata, este nevoie mai mult decat o […]
8 decembrie 2015

Achizitii fara sens

Infuzor de ceai tip inimă, suport de umbrelă, breloc gravat din Amsterdam, feliator de ananas și alte o mulțime de lucruri colorate, frumoase şi strălucitoare ne […]